Acasa Eveniment 10 Mai, zi de sărbătoare naţională

10 Mai, zi de sărbătoare naţională

28 min read
0
0
275

10 Mai este celebrată în România ca zi de sărbătoare naţională, fiind declarată astfel prin Legea nr. 103/2015. La 10 mai, în 1866, prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen depunea jurământul ca domnitor, în 1877 Vodă Carol proclama Independenţa României, după secole de stăpânire otomană, şi în 1881, domnitorul Carol I era încoronat ca prim rege al noului Regat al României. Din 1866 până în 1947, 10 mai nu a fost doar Ziua Regalităţii şi a Independenţei, ci şi Ziua naţională a României, sărbătorită cu mare bucurie de români.

Iniţiativa privind instituirea acestei sărbători a aparţinut senatorului PNL Puiu Haşotti, propunerea legislativă fiind respinsă de Senat, în calitate de primă cameră sesizată, la 9 decembrie 2013. La 22 aprilie 2015 însă, proiectul legislativ a fost adoptat de Camera Deputaţilor, for decizional în acest caz, Legea nr. 103/2015 pentru declararea zilei de 10 Mai ca zi de sărbătoare naţională fiind publicată în Monitorul Oficial din 18 mai 2015. Potrivit prezentei legi, cu această ocazie, Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi celelalte autorităţi publice centrale şi locale organizează manifestări cultural-artistice pentru sărbătorirea acestei zile.

Ziua de 10 Mai are o semnificaţie deosebită în istoria poporului român, potrivit site-ului www.familiaregala.ro, ea fiind sărbătoare naţională în perioada în care forma de guvernământ în România era regatul. La 10 mai 1866, Carol I a fost proclamat Domnitor al României, iar la 10 mai 1881, a fost proclamat regatul. De asemenea, aşa cum se arată şi în expunerea de motive a iniţiatorului acestei legi, data de 10 Mai este legată şi de proclamarea Independenţei de Stat a României, căci, cu toate că aceasta avusese loc la 9/21 mai 1877, în cadrul sesiunii extraordinare a Adunării Deputaţilor, a doua zi, respectiv la 10/22 mai 1877, a fost promulgată de Carol I legea pentru desfiinţarea tributului către Înalta Poartă.
Înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, la 11/23 februarie 1866, a determinat o acutizare a crizei politice din ţara noastră, între grupările opoziţiei existând mari frământări în legătură cu succesiunea la domnie. Raţiunile reactualizării problemei prinţului străin aveau drept obiectiv menţinerea stabilităţii interne, a coeziunii şi unităţii naţionale, consolidarea autonomiei şi pregătirea terenului pentru dobândirea mai rapidă a independenţei, pentru modernizarea statului.

La 30 martie/17 aprilie 1866, Locotenenţa Domnească a dat publicităţii o „proclamaţie către popor”, prin care recomanda alegerea printr-un plebiscit a principelui Carol Ludovic de Hohenzollern ca Domnitor al României, sub numele de Carol I. Plebiscitul s-a desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866, rezultatul confirmând, cu majoritate covârşitoare, alegerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca Domnitor al României. La 10/22 mai 1866, acesta depune jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante, a Locotenenţei Domneşti şi Guvernului, fiind proclamat Domnitor al României, sub numele de Carol I, potrivit volumului „Istoria României în date” (2003). De numele domnitorului şi, apoi, al regelui Carol I (1866-1914) se leagă evenimente deosebite din viaţa şi istoria poporului român – adoptarea Constituţiei de la 1866 şi mai ales proclamarea şi câştigarea independenţei de stat a României.
Imediat după Războiul de Independenţă (1877-1878), un obiectiv central al guvernului român a fost recunoaşterea în plan extern a independenţei şi a transformărilor ce i-au urmat în statutul politic al ţării. Încă din toamna anului 1878, Carol I a luat titlul de Alteţă Regală, acesta fiindu-i recunoscut în anul următor. Acesta a fost un prim pas către modificarea statutului politic şi internaţional al ţării. La 10 mai 1881, când se împlineau 15 ani de la urcarea pe tronul statului român, au avut loc festivităţile prilejuite de proclamarea regatului şi încoronarea domnitorului Carol I ca Rege al României. Preşedintele Parlamentului a înmânat, cu acest prilej, regelui Carol I şi reginei Elisabeta coroana făurită din oţelul unui tun capturat de la turci, în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878).
Din 1866 şi până la momentul abdicării regelui Mihai I (1927-1930; 1940-1947), la 30 decembrie 1947, ziua de 10 Mai a fost Ziua Naţională a României şi se sărbătorea cu mult fast.
După revenirea în ţară, Familia Regală a ales ziua de 10 Mai pentru organizarea petrecerii cunoscute sub numele de Garden Party în grădina Palatului Elisabeta din Bucureşti, marcând astfel această dată ca sărbătoare naţională şi ca zi de naştere a României moderne, se arată pe site-ul www.familiaregala.ro. Începând din 2010, timp de câţiva ani, petrecerea a fost găzduită de regele Mihai, acesta fiind ulterior reprezentat la eveniment de principesa moştenitoare Margareta şi de alţi membri ai Casei Regale.

De asemenea, cu prilejul acestei zile, Casa Regală a organizat, de-a lungul timpului, o serie de evenimente publice, precum ceremonii cu depuneri de coroane, conferirea unor distincţii, concerte, Maratonul regal etc. În anul 2019, cu prilejul zilei de 10 Mai, Custodele Coroanei Române, Margareta, şi principele Radu au depus o coroană de flori la statuia Regelui Carol I din Piaţa Palatului Regal, alte trei jerbe de flori în culorile roşu, galben şi albastru fiind depuse de principesa Elena şi de Alexander Philips Nixon, precum şi de principesele Sofia şi Maria. Ulterior, membrii Casei Regale au luat parte la tradiţionalul Garden Party de la Palatul Elisabeta, unde au primit numeroşi invitaţi din toate judeţele ţării şi din Republica Moldova.

1866

Istoria zilelor de 10 mai începe odată cu venirea în ţară a prinţului Carol de Hohenzollern. Fusese desemnat, prin plebiscit, în 2 aprilie 1866, ca domnitor, după înlăturarea din domnie a lui Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie în acelaşi an.

Izbucnise un grav conflict, în acea perioadă, între Prusia, ţara natală a prinţului, şi Imperiul Habsburgic, iar Carol a fost nevoit să călătorească sub o identitatea falsă de Karl Hettingen, până la Turnu Severin. I.C.Brătianu l-a însoţit mai departe cu trăsura prin oraşele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpulung şi Târgovişte, vechiul drum al ţării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”.

Vestea sosirii lui Carol la Bucureşti fusese transmisă prin telegraf şi a fost întîmpinat de o mulţime entuziastă de oameni, dornici să-şi cunoască noul conducător.

La 10 mai 1866 Carol intra în Bucureşti şi aclamat de mulţimi a fost escortat până în Dealul Mitropoliei unde şi-a rostit jurămîntul în limba franceză: „Jur să păzesc legile României, să-i apar drepturile şi integritatea teritorială”.

În discursul care a urmat jurământului, domnitorul Carol I afirma: „Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!”. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, Carol, va rămâne cu acest titlu până în 26 martie 1881, când va fi proclamat rege.

1877

Înalta Poartă adoptase, în decembrie 1876, o Constituţie cu aparenţe liberale, prin care provinciile şi posesiunile Imperiului alcătuiau “un tot nedivizibil, din care nici o parte nu poate fi dezlipită pentru nici un motiv”, singura cale spre independenţa teritoriilor fiind războiul.

România, un stat mic, la graniţa a trei mari imperii, Austro-Ungar, Ţarist şi Otoman, cu o populaţie de circa 5 milioane de oameni şi încă aproximativ 5 milioane de români în provinciile istorice ocupate de imperiile vecine, a fost desemnată “provincie privilegiată” a Imperiului Otoman.

Constituţia otomană a provocat o vie indignare în România, în corpurile legiuitoare, presă şi opinia publică şi ca urmare guvernul român a declarat nule şi neavenite toate dispoziţiile care priveau România şi a iniţiat o ofensivă diplomatică fermă pentru recunoaşterea independenţei ţării pe cale paşnică.

Guvernul otoman s-a închis într-un mutism absolut la demersurile româneşti, iar marile puteri europene, deşi au adoptat o poziţie rezervată faţă de evenimente, s-au văzut obligate să se concentreze asupra situaţiei naţiunilor din Balcani care încercau să-şi câştige independenţa. După eşecul conferinţelor internaţionale de la Constantinopol, din decembrie 1876 şi ianuarie 1877, şi din martie la Londra, soluţia militară a fost de neevitat.

Războiul ruso-turc, izbucnit în aprilie 1877, a constituit ocazia ideală pentru ca România, aflată sub suzeranitate otomană, să-şi câştige independenţa. Implicarea ţării noastre, oficializată prin actele adoptate de Adunarea Deputaţilor şi de Senat, în zilele de 29 şi 30 aprilie 1877, a decis soarta conflictului şi stabilirea învingătorilor.

Pe acest fond, la 9 mai 1877, ministrul de externe din acea perioada, Mihail Kogălniceanu, rostea faimoasele cuvinte: „ suntem dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă… Guvernul va face tot ce va fi în putinţă ca starea noastră de stat independent şi de sine stătător să fie recunoscută de Europa”.

A doua zi, la 10 mai, independenţa a fost proclamată din nou, dar de data aceasta de Camerele reunite, după care declaraţia a fost promulgată de către domnitorul Carol.Guvernul român a hotărât încetarea plăţii tributului de 914.000 lei, suma fiind direcţionată către bugetul armatei.

Dintre marile puteri europene, Franţa a primit cu rezervă Proclamaţia de Independenţă, iar Regatul Unit al Marii Britanii chiar cu ostilitate, în timp ce Imperiul Otoman a reacţionat dur la acţiunile politice şi militare ale românilor cu măsuri de descurajare: diplomaţii români de la Constantinopol au fost suspendaţi, nave româneşti cu cereale au fost sechestrate, oraşele Brăila şi Reni au fost bombardate, iar pichete de frontieră au fost atacate.

În iunie 1877 a început războiul ruso-româno-otoman pe 2 fronturi, unul în Balcani şi altul în Caucaz. Alături de armata rusă din Balcani au luptat armata română, sârbii, muntenegrenii şi bulgarii. În bătăliile de la Plevna şi Griviţa tupele române, conduse de Regele Carol I, s-au comportat admirabil, iar cucerirea Vidinului a încheiat participarea victorioasă a armatei române la Războiul de Independenţă.

Armata română şi-a făcut intrarea triumfală pe Podul Mogoşoaiei din Bucureşti pe 8 octombrie 1877. Pe 13 iulie 1878, prin Tratatul de la Berlin, marile puteri europene au recunoscut independenţa României, în a cărei componenţă intrau Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea, până la linia de la est de Silistra – sud de Mangalia. Cele trei judeţe româneşti din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad şi Ismail – reveneau Rusiei.

În secolul al XIX-lea, în amintirea marilor bătălii din Războiul de Independenţă, cele patru mari artere ale Bucureştiului au fost botezate Calea Victoriei, Calea Griviţei, Calea Plevnei, şi Calea Rahovei.

În perioada comunistă, pentru a masca legătura cu regalitatea, propaganda oficială a insistat ca data de 9 mai, cea a discursului lui Kogălniceanu, să fie declarată ca Zi a proclamării Independenţei de stat.

1881

În data de 14 martie/26 martie 1881, camerele reunite ale Parlamentului votaseră transformarea ţării din principat în Regatul României, iar proclamarea independenţei în 1877, recunoscută şi de marile puteri, deschisese pentru statul român calea transformării în regat cu un rege în fruntea lui.

În acea zi, 10 mai, tot pe dealul Mitropoliei, unde jurase credinţă ţării ca domnitor cu 15 ani în urmă, Carol I şi-a pus pe cap coroana de Rege al României, făcută din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna în timpul Războiului de la 1877, iar soţia lui, Elisabeta, a fost încoronată ca Regină.

Astfel, la 10 mai 1881, se năşteau oficial Regatul României şi Familia lui Regală, iar Carol I devenea primul rege al României şi primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen.

Regele Carol I s-a stins din viaţă la 27 septembrie 1914, la Castelul Peleş, după o domnie de 48 de ani şi a lăsat în urma sa o monarhie consolidată, respectată în Europa, dar şi un stat modern şi puternic economic şi politic.

În urma Regeleui Carol I au rămas Independenţa, Dobrogea românească, calea ferată, Academia Română, Constituţia, Banca Naţională şi moneda numită leu. În planul patrimoniului cultural, printre operele Regelui Carol I şi ale soţiei sale, Regina Elisabeta a României, se numără Palatul Peleş, dar şi sprijinirea unor exponenţi de marcă ai culturii române, precum George Enescu, Elena Văcărescu, Nicolae Grigorescu sau Vasile Alecsandri.

I-au urmat pe tronul Romaniei Ferdinand I, Carol al II-lea şi Mihai I.

Dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se va transforma, simbolic, începând cu Regele Ferdinand I în Casa Regală de România, va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române, în 1947.

Pe 10 mai 2011, Regele Mihai a emis un document regal prin care s-a oficializat în mod simbolic schimbarea numelui dinastiei, numindu-se din acel moment Casa Regală a României, renunţându-se la numele germane de Hohenzollern-Sigmaringen.

10 mai de altădată

În dimineaţa zilei de 10 Mai, „bubuitul tunurilor din Dealul Spirii reamintea Capitalei sărbatoarea. Pe străzile şi bulevardele pe unde avea să treacă cortegiul, casele şi prăvăliile erau împodobite cu drapele”.

„La ferestre erau flori, de balcoane atârnau covoare. Se ridicaseră arcuri pentru iluminaţia de seară”.

„Pe stâlpii înconjuraţi de verdeaţă fâlfâia tricolorul, iar portretele Regelui Carol I şi ale Reginei Elisabeta erau afişate pe la vitrinele prăvăliilor”.

„Tramvaiul electric era oprit de la 8 dimineaţa, iar cel cu cai de la 9 şi numai tramcarele puteau circula pe străzile libere. Lumea venea înţesându-se pe trotuare şi umflând frânghiile întinse de-a lungul lor; parcursul era Calea Victoriei, strada Carol, bulevardul Maria, Calea Rahovei, Mitropolie”.

„De la ora 9 trupele erau eşalonate între Calea Victoriei şi Mitropolie, pe trotuarul stâng. Prin mijlocul străzii treceau numai vizitiii cu brasarde la mână. Comisarii se plimbau afectaţi şi importanţi de colo-colo dând ţignale şi spunându-şi confidenţial glume şi amintiri de la cheful din ajun”.

„Răsfăţaţii soartei trebuiau să-şi ocupe locurile în tribună până la ora 10 şi jumătate. Parada se făcea în faţa statuii lui Mihai Viteazul iar publicul venea pe străzile Brătianu şi Colţei”.

„La 10 şi jumătate se auzeau din nou tunurile de la Arsenal. Cortegiul pleca de la Palatul Regal spre Te deum-ul de la Mitropolie”.

„În frunte – pefectul poliţiei cu un pluton de jandarmi călare. Apoi veneau Maiestăţile lor Regele şi Regina într-o trăsură de mare gală trasă de patru cai negri având în dreapta şi în stânga ofiţeri călare”.

„Apoi venea trăsura cu principii moştenitori iar la urmă ofiţerii de Sat Major, muzicile trupelor, şcolile de infanterie, cavalerie, artilerie şi geniu”.

„Cortegiul se încheia cu un alt pluton de jandarmi. Pe întreg parcursul trupele prezentau armele, muzicile cântau imnul regal, lumea striga „Ura! şi florile cădeau din balcoane”.

Astfel descria scriitorul Horia Furtună în 1941 la microfonul radioului public „10 Mai de altădată”.

Load More Related Articles
Load More By Redactia
Load More In Eveniment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also

Medic din Prahova trimis în judecată pentru 185 infracţiuni de luare de mită

Un medic din județul Prahova care a fost trimis în judecată pentru 185 de infracţiuni de l…