Acasa Cultură 35 de ani de la moartea poetului Nichita Stănescu, poetul necuvintelor

35 de ani de la moartea poetului Nichita Stănescu, poetul necuvintelor

21 min read
0
0
56

„Poetul necuvintelor” sau „Îngerul Blond”, după cum i se mai spunea, ar fi împlinit, astăzi, 85 de ani. La 31 martie 1933, la Ploiești, se năștea cel care avea să devină marele poet al neo-modernismului românesc, Nichita Stănescu.

Tatăl său, Nicolae Stănescu, era comerciant, iar mama, Tatiana (n. Cereaciukin), provenea dintr-o familie nobilă rusească refugiată în România în 1917, potrivit ”Dicţionarului scriitorilor români” (coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu; Editura Albatros, Bucureşti, 2002).
”În jurul operei şi personalităţii lui Nichita Stănescu s-au creat mituri şi s-au dat bătălii. Poet de anvergură europeană, poate cel mai de seamă din vremea vieţii sale, active literar mai bine de un sfert din veacul trecut, el a dat tiparului într-un interval relativ scurt de timp (din primăvara lui 1957 până in iarna lui 1983) o operă care a marcat hotărâtor traiectoria literaturii române postbelice. Autor a 16 volume de versuri, patru antologii de autor, două culegeri de eseuri şi proză poematică şi al multor altor texte şi poezii publicate în periodice ori risipite pe la prieteni, Nichita Stănescu a scris de-a lungul timpului o singură şi unică Mare Carte pe care ar fi vrut-o cât mai ‘impersonală’: Cronica în poeme a propriei sale existenţe. Asumată ca destin, viaţa sa va fi ‘contemplată din afara ei’ prin actul poetic, într-o perpetuă tensiune între ‘întâmplările exaltate’ liric, ‘rupturile’ existenţiale şi căutarea sensurilor lor”, arată criticul literar Alexandru Condeescu în studiul introductiv la volumul ”Nichita Stănescu. Opera Magna” (vol I, 1953-1965, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2004).
Nichita Stănescu a urmat cursurile şcolii primare, între 1940 şi 1944, la Ploieşti (primele două clase) şi, după evacuarea oraşului din cauza războiului, la Buşteni şi, în refugiu, la Vălenii de Munte, iar apoi, între 1944 şi 1952, cursurile Liceului ”Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti (numit ulterior Liceul ”I.L. Caragiale”).
Între 1952-1957 urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Îi are ca profesori pe Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Al. Graur, iar printre colegi pe Matei Călinescu şi pe Eugen Simion, care îi fusese şi coleg de liceu, se arată în ”Dicţionarul general al literaturii române”, apărut sub egida Academiei Române, la Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007).

A fost corector, în perioada 1957-1960, apoi redactor, până în 1968, la revista ”Gazeta literară”, în 1969 a fost numit redactor-şef adjunct la revista ”Luceafărul”, iar între anii 1970-1973 a fost redactor-şef adjunct la revista ”România literară”. Avea să colaboreze, ulterior, şi la alte reviste: ”Viaţa românească”, ”Orizont”, ”Argeş”, ”România literară”.
Nichita Stănescu a debutat în revista ”Tribuna”, la 17 martie 1957, cu poeziile ”Au fost oameni mulţi…”, ”La lemne, Pământ!”, sub titlul generic ”1907”. Versurile fuseseră recomandate de Dumitru Micu, asistent universitar şi critic literar. La 21 martie 1957 Nichita Stănescu reuşeşte să publice poemul ”1907” în ”Gazeta literară”, condusă atunci de Zaharia Stancu. Debutează editorial în 1959, în volumul colectiv ”Sub semnul revoluţiei: 30 de tineri poeţi”, cu o prefaţă de Mihai Gafiţa, iar individual cu ”Sensul iubirii”, carte apărută în 1960, ”primită bine de criticii tineri, care au sentimentul că se întoarce o pagină nouă în poezia românească” (”Dicţionarul general al literaturii române”).

Au urmat volumele: ”O viziune a sentimentelor” (1964), ”Dreptul la timp” (1965), ”11 elegii” (1966), ”Roşu vertical” (1967), ”Oul şi sfera” (1967), ”Alfa” (1967), ”Laus Ptolemaei” (1968), ”Necuvintele” (1969), ”Un pământ numit România” (1969), ”În dulcele stil clasic” (1970), ”Poezii” (antologie, 1970), ”Belgradul în cinci prieteni” (1972), ”Măreţia frigului” (1972), ”Clar de inimă” (antologie, 1973), ”Starea poeziei” (1975), ”Epica Magna” (1978), ”Operele imperfecte” (1979), ”Noduri şi semne” (1982), ”Oase plângând” (1982). Dintre celelalte volume ale lui Nichita Stănescu mai amintim: ”Cartea de recitire” (volum de proză şi evocări, 1972), ”Respirări” (culegere de publicistică şi proză eseistică, 1982).
În anul 198,2 îi dictează lui Aurelian Titu Dumitrescu paginile care vor alcătui volumul ”Antimetafizica” (apărut postum, în 1985). În iunie 1983 încheie volumul de versuri intitulat ”Scrisori” (titlul iniţial ”Scrisori către Utopia”), cuprinzând douăzeci şi una de poeme-scrisori, o închidere simbolică a cercului deschis cu ”11 elegii”. Câteva fuseseră publicate, în primăvară, în ”România literară” şi în ”Luceafărul”, după cum se aminteşte în ”Dicţionarul general al literaturii române”.
”Debutând într-o istorie dominată de un regim politic totalitar, Nichita Stănescu a reuşit să îşi impună, în cele din urmă, temele şi stilul, fugind de schemele poeziei ”angajate”. A făcut câteva concesii la debut, pentru a-şi vedea poemele tipărite. Personalitate puternică, s-a impus repede ca şef al generaţiei ’60 şi a reuşit să tragă după el un număr mare de scriitori tineri care, în două decenii, au schimbat faţa literaturii române. A recuperat modelele modernităţii, reprimate de ideologii realismului socialist, le-a reformulat şi le-a introdus într-o nouă sinteză lirică. Nu a fost singurul care a făcut această operaţie de reabilitare a modernităţii, dar este cel care dă un sens programatic şi strălucitor acestui fenomen” – ”Dicţionarul general al literaturii române”.

În martie 1965, este ales membru în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor. Pasionat de numismatică, s-a înscris, în 1975, în Societatea de Numismatică din România.
Pentru creaţiile sale a obţinut, de-a lungul anilor, numeroase premii: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul ”O viziune a sentimentelor” (1965), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru ”Necuvintele” (1970), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru ”Cartea de recitire” (1973), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul ”Starea poeziei” (1976), Premiul ”Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru ”Epica magna” (1980).
În 1975, i se acordă Premiul Internaţional ”Gottfried von Herder”, diploma fiindu-i înmânată în mai 1976. În 1979 este nominalizat de Academia Suedeză pentru candidatura la Premiul Nobel pentru Literatură, alături de Odysseas Elytis, Max Frisch, Jorge Luis Borges, Leopold Sedar Senghor (laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis).
În 1981, a fost distins cu Medalia ”Meritul Cultural”, clasa a II-a, iar în 1982 i-a fost acordat Marele Premiu ”Cununa de Aur” în cadrul festivalului ”Serile de Poezie de la Struga” (Iugoslavia).
Grav bolnav, Nichita Stănescu s-a stins din viaţă la 13 decembrie 1983, la Bucureşti. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu.
La 3 iulie 1990 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
O ediţie selectivă ”Ordinea Cuvintelor”, cu o prefaţă şi o cronologie semnate de criticul literar Alexandru Condeescu, a apărut la Editura Cartea Românească în anul 1985. În 1999, respectiv 2000, au apărut la Editura Humanitas două volume ”Nichita Stănescu. Opera Poetică”, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu. De asemenea, Editura Univers Enciclopedic a editat, sub egida Academiei Române, o amplă ediţie critică în cinci volume (poezie şi proză) a operelor lui Nichita Stănescu (2002-2005).

La 28 martie 2005 Editura Muzeul Literaturii Române a lansat două volume ”Nichita Stănescu. Opera Magna”, primele două volume din ediţia integrală, cronologică, îngrijită de criticul literar Alexandru Condeescu.
”Fiecare carte a lui Nichita Stănescu a însemnat în viaţa deceniilor şapte şi opt un eveniment, în jurul lor dându-se o adevărată ‘bătălie a (neo)modernităţii’. Câteva au devenit şi date de referinţă în istoria literaturii române postbelice. Prima este apariţia, în 1960, a volumului ‘Sensul iubirii’. Ea marchează editorial începutul ‘dezgheţului dogmatic’. Trecuseră trei ani de la debutul absolut al autorului şi patru ani de la moartea lui Nicolae Labiş. Sunt anii unei lente consolidări a poziţiilor greu cucerite de avangarda mişcării de recuperare a marii poezii româneşti.(…)”, arată Alexandru Condeescu în studiul introductiv la volumul ”Nichita Stănescu. Opera Magna” (vol I, 1953-1965, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2004).
În perioada 29-31 martie 2018 a avut loc la Ploieşti cea de-a XXX-a ediţie a Festivalului de poezie „Nichita Stănescu”. Evenimentul, organizat de Primăria Ploieşti, în parteneriat cu Consiliul Judeţean Prahova şi Direcţia pentru Cultură Prahova, a cuprins concursuri de recitări, târguri de carte, expoziţii şi prelegeri despre opera poetului, precum şi proiecţia fimului documentar „Nichita Stănescu – Viaţa şi opera”.

Nichita Stănescu și-a iubit cuvintele, mărturie stând și și declarațiile pe care le-a făcut în interviurile acordate pe parcursul vieții.

„Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi, până la urmă, sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi dar… de dragoste mai ales”.

„De poeți, numai de bine, ca să zicem așa… Am remarcat un lucru foarte straniu, care mă miră formidabil. Și anume acela că poeții clasici se înțeleg cel mai bine cu poeții în viață și, de asemenea, cele mai mari prietenii se fac între poeții din diferite țări. Între poeții unei aceleiași generații, în afară de prietenii în grup restrâns, îndeobște există un fel de pricină, un fel de râcă, pentru mine de neînțeles. Și bănuiesc că acest măr al discordiei este concurența. Nu știu de ce a fost sădită în sânul poeților ideea de emulație și de concurență, o idee absolut slabă, pentru că un poet nu poate fi mai bun decât alt poet. Un poet poate fi mai bun decât sine însuși sau mai slab decât sine însuși. Fiecare poet are o voce a lui unică, în măsura în care este un poet adevărat, bineînțeles. Și el nu poate să spună decât ce are el de spus, nu ce are altul de spus”.

„Poezia este singura avuție pe care omul o are încă nejefuită. Până acum, tot ce a avut omul a fost jefuit. Poezia încă nu și-a inventat un Hitler al poeziei ca să fie jefuită de către el”.

„Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta uneori oamenii sunt în aparenţă schimbători sau au umori diferite. De fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre tine însuţi. În măsura în care îți aduci aminte lucruri care te justifică, nu ai nimic de regretat. Când ți-aduci aminte defecțiuni, pe ele oricum nu le mai poți repara. Aș minți să spun că nu regret nimic. Dar iarăși aș minți dacă aș spune că regret ceva”.

Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le-a înțeles Nichita Stănescu.

Iată-l recitându-și celebra poezie „Emoție de toamnă“, într-o înregistrare inedită a TVR.

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şï o prefac
într-o dragoste mare.

Pe versurile acestei poezii minunate a lui Nichita Stănescu, Nicu Alifantis a compus unul dintre cele mai cunoscute cântece ale sale, Cântec de toamnă, ulterior numit Emoție de toamnă pe albumul Nichita.

Load More Related Articles
Load More By Redactia
Load More In Cultură

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also

CEI CARE NU-ȘI AMINTESC TRECUTUL SUNT CONDAMNAȚI SĂ-L RETRĂIASCĂ!

În spatele lumii, ascuns de ochii oamenilor de rând, un grup malefic vrea să conducă desti…