Acasa Cultură Ana Blandiana va veni la Câmpina cu „Istoria ca viitor şi alte conferinţe şi pagini”

Ana Blandiana va veni la Câmpina cu „Istoria ca viitor şi alte conferinţe şi pagini”

35 min read
0
0
24

Volumul Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini (București: Humanitas, 2017) o semnalează pe Ana Blandiana ca pe unul dintre cei mai acuți gânditori conservatori români de astăzi. Nu știu dacă, lucrând la carte, Ana Blandiana s-a văzut pe sine însăși în acest mod. Cert este că volumul reține, după cum aflăm dintr-o notă a autorului, doar textele „marcate de spiritul timpului, nu și de pasiunile lui” (6). Cheia volumului nu e, așadar, cea a publicisticii ocazionale, ci a eseisticii de cursă lungă. Nu mai avem de a face neapărat cu imaginea sau cu sunetele/cuvintele încleștării politice, ci mai ales cu înțelepciunea diferitelor bilanțuri (al Alianței Civice, al PEN Clubului, al muncii la formidabila Fundație Memorială Sighet, al experienței comuniste și post-comuniste), cu un arc vizionar mai larg, ba chiar cu ruminații civilizaționale.

Paradoxal, retragerea din politica activă i-a adus Anei Blandiana sporul de greutate politică pe care îl capătă prezența oricărui poet adevărat îndată ce acesta abandonează hibriditatea declarațiilor și polemicilor tactice, dictate de contextul militant, pentru a se întoarce la cuvintele lui. După cum spunea cândva Regina Elisabeta, „gândurile valorează doar cât tăcerea din care se iscă”. Or, doar în poezie cuvintele sunt izvorăsc din tăcere; în politică, ele sunt provocate de alte cuvinte, de un Babel de cuvinte care nu e construit la scară umană și a cărui umbră potopește statura oricărui om în carne și oase.

Istoria ca viitor, chiar dacă are în sumar și texte scrise în mai activii politic ani ’90, este cartea unui om singur, adică a unui poet, a unui poet care și-a recăpătat (după 1989) și își exercită dreptul la luciditate. Și luciditatea poetică e, întotdeauna, analogică, include întotdeauna un „corelativ obiectiv” în ecuație, sabotează ideologiile, schemele care operează doar cu infinite, labirintine oglindiri de corelative abstracte. Această punere în situație a poetului conduce către un tip de discurs care e involuntar conservator, nu în sensul ideologic actual (al neoconservatoarei combinații de free market cu stat minimal și libertarianism social), ci în sensul lui diacronic, de organicism, de conștiință a limitelor de care depind sistemele axiologice, de „plasticitate” empatică a judecății de valoare, de participare adică, difuză pentru că intensă, la realitatea umană sau naturală, de gândire ancorată în constelații de realități perene, de refuz al lozincilor, de abordare la scară umană a problemelor politico-sociale, de realism care nu e decât o formă de onestitate până la urmă.

Istoria ca viitor e scris, în covârșitoare proporție, din această perspectivă autentic umanistă, care îl distinge de produsele editoriale ale unei întregi pleiade de intelectuali politizați excesiv și mercenar în ultimii trei luștri, intelectuali care au produs vaste deșerturi de maculatură ideologică subvenționată de diverse onegeuri de partid și de stat. Aceste cărți nu au vrut niciodată să contribuie la edificarea unor identități politice clare și benefice în România, ci au slujit doar un rol tranzacțional, de alibi al unor acțiuni de acaparare și corupere a Puterii. Prin contrast, cartea Anei Blandiana e unul dintre rarele volume apărute doupă 2000 care se citesc ca răspuns franc și profund la provocările civilizaționale și naționale contemporane. Profunzimea vine din onestitatea întrebărilor și a răspunsurilor, a explorării. Blandiana nu scrie acest volum pentru a vinde ceva cuiva. E un entuziasmant exemplu de angajare poetică a realității, de recuperare poetică a demnității noastre pierdute prin(tre) cuvinte măsluite.

Cartea e alcătuită din texte „ocazionale”, dar ocaziile pentru care s-au născut aceste texte marcau unele dintre marile, chinuitoarele probleme-permanențe ale istoriei noastre (post)comuniste, chestiunile luate în discuție de Blandiana fiind legate de libertate, cenzură, comunism și capitalism, artă și politică, identitate națională și cultură. Ceea ce m-a bucurat la carte e că, spre deosebire de școala „dilematică”, autorul nu abordează o chestiune pentru a o îngropa, nu inițiază o „anchetă” pentru a o deturna. Blandiana nu dezamorsează întrebările sau obiecțiunile legitime.

Anticomunismul, de exemplu, nu o transformă într-un susținător necritic al capitalismului. Spre deosebire de unii apologeți neoconservatori care combat doar „excesele” capitalismului – și care sună ca o nouă generație de ideologi hrușcioviști care combat doar „excesele” și „erorile” epocii eroic-leniniste/staliniste –, Blandiana afirmă ferm, privind adevărul în față, că depersonalizării și chiar cenzurii comuniste (80-81) îi corespund o depersonalizare și o cenzură consumeriste (96-97), care taie din cărți la întâmplare, din rațiuni de marketing (adică, în esență, tot ideologice). Încă din 1993, Blandiana medita melancolic asupra imaginii pe care ne-o făcusem despre capitalism

de-a lungul deceniilor comuniste și accentua nevoia de realism, singurul care ne putea vindeca de schizoidia produsă de minciuna comunistă: „Nu știu dacă ideea pe care un european din Est și-a făcut-o, de-a lungul deceniilor de socialism, despre societatea de consum este mult mai exactă. Această societate ne-a fost interzisă prea lung timp și prea lung timp am visat-o ca să n-o fi înfrumusețat nepermis, ca imaginea noastră despre ea să corespundă într-adevăr realității. Nimic nu falsifică mai mult o privire decât iluziile noastre despre ceea ce vedem. Ne întoarcem din cea mai mare iluzie a istoriei. Nu ne rămâne decât să redevenim realiști” (12).

Minciunii comuniste îi corespunde o minciună capitalistă sau globalistă : „Nu cuprinde, oare, globalizarea, printre ingredientele sale misterioase, uitarea tradițiilor diferite de la o țară la alta, sau uitarea criteriilor tradiționale ale Binelui și ale Răului ? Venită după o jumătate de secol de distorsionare a memoriei sub presiuni ideologice, această uitare de tip nou este îmbrăcată în cămașa de forță a corectitudinii politice” (66). La capătul acestor minciuni a stat și stă, din epoca stalinistă și până acum, pericolul depersonalizării prin dezumanizare și deznaționalizare, prin ștergerea reperelor culturale care ne ridică din animalitate. Blandiana critică încercările naziste și comuniste de a „schimba lumea fără să țină cont de dimensiunile și necesitățile umane” (69). Consumerismul reprezintă și el un al treilea tip de dictatură, nu politică, dar culturală, cu efecte antropologice profunde și dezastruoase. Din acest punct de vedere, Blandiana notează cinismul cultural al „dictaturii violenței, pornografiei și prostului-gust universalizat prin televiziune și Internet […] Vina acestui prost-gust multiplicat la scara planetei o poartă nu numai cei care au transformat în industrie înfloritoare spălarea creierelor generațiilor succesive” ci și artiștii și scriitorii care au „renunțat la frumusețe în artele frumoase, la melodie în muzică, la sens în poezie” (73).

Poietica Blandianei nu mizează pe „originalitate”, care i se pare un simptom al scriiturii joase, mediocre. Blandiana caută nu strălucirea, ci lumina și inefabilul: „Poezia nu trebuie să dea senzația cunoașterii, ci a recunoașterii[…] Sublimul nu e divers. Cei ce-l ating seamănă între ei […] Deosebiți, originali, diverși sunt numai cei mediocri. Nu e greu să fii nou, e greu să fii etern” (168-169). Relația dintre această poietică și bunul, luminosul conservatorism al autoarei nu e greu de sesizat, și are de a face și cu respectul pentru tradiție ca obișnuință a contactului cu permanențele. Blandiana scrie că „instalațiile” nu pot fi opere de artă întrucât sunt programate să fie perisabile, nu sunt menite să dureze, nu încorporează dimensiunea temporală în ADNul lor. Instalațiile au, cu alte cuvinte, acea planned obsolescence a produselor de consum fabricate în serie (183-188). Lipsite de dimensiunea timpului, de ambiția duratei, subminate de scepticism și transmițând doar descurajantă sau frivolă „demitizare”, aceste produse ale industriei de divertisment moderne au în comun cu divertismentul popular căruia pretind că i se opun cinismul și iconoclasmul sau parazitarea modelelor clasice.

De altfel, textele volumului de față ne arată o Ana Blandiana profund investită în ideea că la baza societății civile ar trebui să stea conștiința istorică (31), idee profund conservatoare astăzi, într-o epocă de proliferare consumeristă a onegeurilor care trăiesc de pe urma, nu pentru, diverse cauze, cauze de obicei abstracte, de import sau ilegitime. Aceste onegeuri alcătuind o pseudo-societate civilă fără conștiință istorică sunt, în majoritate, o extindere lobbyistic-publicitară a intereselor politico-economice, simpli mirmidoni ai ingineriilor sociale. Printre tipurile de iconoclasm dezumanizant cărora le dau naștere nebuloasele intelectuale reprezentând forme de viață fără conștiință istorică sau națională se află, în România, și lupta împotriva „modelului”/”mitului” lui Eminescu, și chiar a poeziei lui.

Blandiana notează convergența dintre încercarea proletcultiștilor staliniști de a șterge memoria lui Eminescu în anii ’50 și cea a anumitor intelectuali post-comuniști de a face același lucru: „În anii ’50, personajul de tristă amintire care a fost Ion Vitner scria despre perisabilitatea lui Eminescu, nemaiadecvat noii societăți, încheind cu fraza, rămasă de pomină: ’… Și astfel, încet-încet, Eminescu va dispărea din conștiința poporului român.’ […] După ’89 însă a început, pe de o parte, o contestare a lui Eminescu de către o parte a elitei hiperintelectuale, iar pe de alta o nemaidescoperire a lui de către o populație evoluând spre analfabetism” (152). În fața acestei victorii a alianței dintre stalinismul lui Vitner și capitalismul „sălbatic și semidoct” controlat de vechile elite comuniste reciclate capitalist, în fața amestecului de Rău și Urât care se opune clasicei kalokagathia, Blandiana preconizează o nouă rezistență prin cultură (154). Cultura trimite la modele.

În acest sens, Blandiana evocă figurile voievodului Constantin Brâncoveanu și istoricului Gheorghe I. Brătianu în care vede simboluri ale „așezării noastre pe locul unde se bat munții în capete” (57). Dacă Brâncoveanu putea să-și salveze viața convertindu-se la Islam, Brătianu ar fi putut să evite moartea acceptând să gireze o versiune istoriografică sovietică a istoriei României din care dispărea Basarabia. Ambii au refuzat: „În timp ce Brâncoveanu s-a jertfit ’pentru a nu rata împărăția lui Dumnezeu’, cum spunea un biograf, istoricul Gheorghe Brătianu s-a jertfit pentru a nu infirma adevărul istoriei și construcției naționale. Și într-un caz și în altul ei au făcut-o pentru a nu-și încălca legea și credința” (62). Blandiana vede o continuitate între aceste exemple și tatăl ei, preotul Ortodox Gheorghe Coman, deținut politic între anii 1959-1964, printre ale cărui capete de acuzare „figurează acuzația că prin predicile sale se împotrivea materialismului dialectic. Practic acestor preoți li se reproșa că sunt ei înșiși, că nu-și trădează menirea, că – uluitoare obiecție ! – cred în Dumnezeu” (63).

Persecuțiile religioase, motivate ideologic dar și pragmatic, ale comunismului își au ecou în persecuțiile religioase și ideologice ale lumii în care trăim acum. Blandiana privește cu nostalgie către epoca în care idealiza Vestul și, deși afirmă fără preget că trebuie să ne aflăm mereu de partea Occidentului, nu ezită să denunțe ipocriziile, absurditățile și abuzurile Vestului. Printre acestea, campania împotriva conștiinței naționale: „O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziției față de ideea națională. Laborioasa construcție a secolului 19 care a dat coeziune și sens statelor naționale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării și deconstrucției, pentru a se putea înălța pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului, ieri, sau satul planetar, azi. Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie” (197). Blandiana consideră că istoria, inclusiv istoria recentă a comunismului, a confirmat rolul familiei de ultimă rezistență împotriva opresiunii, și de aceea se miră că Europa liberală a zilelor noastre duce o luptă înverșunată tocmai pentru redefinirea și deci compromiterea definitivă a familiei : „În loc ca statele să-și intensifice programele de stimulare economică a creșterii natalității (în condițiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii” (198).

Rezultatul globalizării și al marilor migrații va fi, avertizează Blandiana, o lume în care nimeni nu se va mai simți acasă și nu va mai avea nici măcar noțiunea de „acasă” (concept dispărut odată cu „vremea cireșelor” sau cu „familia tradițională”), localnicii pentru că nu-și vor mai recunoaște casa, devastată de musafiri nepoftiți, ideologie, criminalitate și parvenitism care nu poate ține locul mobilității sociale clasice, și imigranții pentru că mereu se vor găsi modalități pentru a li se reaminti că locul unde au ajuns nu e casa lor, că nu sunt cetățeni cu drepturi depline, ci doar mână de lucru ieftină (140). Blandiana notează că, democratizându-se și liberalizându-se „noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze” (192).

În această lume în care oamenii, natura și tradițiile sunt comodificate și traficate fără scrupule, Blandiana are nostalgia ordinii naturale, în care găsește un stăvilar al alienării societății de consum : „E greu de spus dacă acei copii care găsesc cireșele, piersicile, strugurii, harbujii de-a lungul întregului an la supermarketul din colț se bucură când mănâncă aceste fructe la fel de mult ca semenii lor, mai puțin bogați și civilizați, care așteaptă cu nerăbdare să vină vremea cireșelor, vremea piersicilor, vremea strugurilor sau a pepenilor… În ceea ce mă privește, înclin să cred că oamenii cărora li s-a oferit în societatea de consum posibilitatea de a avea totul dacă au bani, fiind frustrați astfel de dimensiunea dorinței, au pierdut mai mult decât au câștigat” (16). Dar logica financiaro-publicitară a societății de consum a cărei existență o constată amar Blandiana încă din 1993 (15) face să dispară nu doar dimensiunea poftei de fructe, ci și „dimensiunea” fructelor în sine, realitatea cireșelor, piersicilor, strugurilor sau pepenilor adevărați. Rămânem cu un simulacru, cu o iluzie de fruct, fără gust, toxic și manipulat genetic. Blandiana spune foarte frumos referindu-se la consecințele dezumanizante ale consumerismului, care falsifică omul transformându-l în masă, tratându-l ca „piață” ale cărei „nevoi” sunt transformate, cu ajutorul publicității, în nebuloase „dorințe” care trebuie satisfăcute : „Astfel, într-un mod în același timp degradant și aleatoriu, dragostea de oameni a fost înlocuită cu un interes strict economic” (15) care a metamorfozat umanismul în exact opusul lui.

Printre diversele ideologii pe care le combate explicit sau implicit Blandiana se află și feminismul. Nu pot să nu mă gândesc la cât de iritate vor fi batalioanele feministe citind o apologie de ordinii naturale precum aceasta : „De altfel, în pofida rolului pe care misoginismul i l-a repartizat Evei […], de-a lungul mileniilor următoare femeia este cea care a înțeles mai bine – și a făcut-o întotdeauna din instinct – cât de riscantă și pustie poate fi libertatea (sinonimă atât de ușor cu solitudinea), dacă nu este locuită de valorile dragostei, solidarității, valori care reprezintă tot atâtea dependențe, deci limitări de libertate. Pentrru că ea, asemenea artistului, a înțeles că libertatea devine creatoare doar prin limită. De aceea pentru majoritatea femeilor apoteoza destinului nu este libertatea și independența, ci nunta, care e întotdeauna o dependență” (132).

Premisa majoră a Anei Blandiana e una conservatoare, și anume că „libertatea și fericirea sunt noțiuni care nu pot fi definite decât în funcție de înțelepciunea unor limite, că a fi fericit – ca și a a fi liber – nu este o expresie a nemărginirii, ci, dimpotrivă, o chestiune de măsură” (19). Tocmai de aceea, Blandiana protestează împotriva relativismului – interesat sau sincer – care a făcut imposibil un real „proces al comunismului” notând că discursul „culpabilității universale” din timpul comunismului și al invocării „vânătorii de vrăjitoare” care a blocat procesul comunismului face imposibilă distincția dintre Bine și Rău (34) și dă oamenilor impresia că au supraviețuit pentru că s-au supus, că „binele nu este decât o indulgență interesată a Răului” (23-24). Sunt premise, arată Blandiana, pe baza cărora nu se poate construi o societate democratică.

În genere, seriozitatea angajamentului cultural și național evident în volumul Anei Blandiana ne descoperă la fiecare pagină lumina invoaltă a ceea ce autoarea numește „modestia binelui și a frumuseții”.

Mircea Platon

„Cu excepţia celor care se referă la poezie, aceste texte sunt dovada măsurii în care istoria i-a răpit istoriei literare drepturile pe care le avea de la naştere asupra mea.“

„Nu există nici o îndoială că omenirea de azi este în criză. Dar există oare un singur moment al lungii sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche cuvântul «criză» vine din verbul krinein, care înseamnă «a judeca», «a analiza». Acest sens și consecințele sale fiind de altfel și partea de câștig a încercării. Dacă în acest moment Europa își vede puse sub semnul întrebării toate principiile – care au făcut-o să fie ceea ce este și pe care a făcut tot ce-a putut nu numai să le respecte ea însăși, ci să-i convingă și pe ceilalți să le respecte –, ea este obligată să se oprească din goana irațională a profitului și progresului («un élan vers le pire», spunea Cioran), să tragă aer în piept și să se judece, să se analizeze, să privească în trecut ca într-o oglindă retrovizoare pentru a putea înainta corect. De altfel, Winston Churchill spunea: «Mă uit în trecut ca să am perspectiva drumului pe care îl am de urmat».“ (ANA BLANDIANA)

  Citește câteva pagini

Load More Related Articles
Load More By Redactia
Load More In Cultură

Lasă un răspuns

Check Also

Schimbarea orei în Uniunea Europeană

Comisia Europeană a lansat la începutul lunii iulie o consultare publică privind schimbare…