Acasa Opinii Dilema antibioticului

Dilema antibioticului

6 min read
0
0
96

Am mers la farmacie, undeva în centru, ca să cumpăr un antibiotic pentru o posibilă infecție la o măsea. Mi se întâmplă, din când în când, să am nevoie de Augmentin, care, combinat cu un analgezic – de obicei Ibuprofen, mă ajută să scap de probleme fără să vizitez vreun dentist.

Ieri, însă, farmacista mi-a spus că am nevoie de rețetă și că mă pot duce la un cabinet stomatologic ca să cer una. I-am spus că am mai cumpărat, inclusiv de la respectiva farmacie, ceea ce era foarte adevărat, dar n-am avut succes. „Lucrurile s-au schimbat”, mi s-a spus, fără să mi se ofere amănunte.

Am plecat fără Augmentin. Spre norocul meu, ajuns aproape de casă, m-am întâlnit cu o doamnă aflată la pensie – bunica unui fost elev de-al meu. I-am povestit ce problemă am, la care dumneaei mi-a spus: „Veniți cu mine!”. Am mers la una din farmaciile din cartier, i-am dat bunicii banii, dânsa a intrat în farmacie și a venit cu Augmentinul.

Această întâmplare banală mi-a prilejuit o reflecție cu privire la tipul de societate în care trăim. Dacă legea sau normele interne ale Ministerului Sănătății interzic vânzarea de antibiotice fără rețetă, atunci este clar că prima farmacistă a procedat corect. Cea de-a doua, însă, a vândut un antibiotic fără rețetă, pentru că persoana căreia îi vindea era o cunoștință de-a sa.

E vorba, aici, de o reminiscență a comerțului ceaușist „pe pile”. Chiar dacă legea interzice, farmacistul vinde antibiotice fără rețetă, dar nu oricui, ci cunoscuților. Nu pot susține că farmacistul care face asta primește acel ceva care în vremea lui Ceaușescu purta numele de „ciubuc”. De ce o face, atunci? Pentru că vrea să vândă, iar rețeta de la medic reprezintă o piedică în calea vânzărilor. De ce atunci nu mi-ar vinde și mie, chiar dacă nu mă cunoaște? Pentru că aș putea fi un lucrător al ministerului, trimis în control. Asta este singura concluzie pe care o pot trage: farmacistul nu încalcă legea, în relația cu un necunoscut pentru că-i este frică să nu fie prins, nu pentru că o conștiință înaltă îi spune că legile nu trebuie încălcate.

Indiferent însă de motivele unora sau altora, e momentul să ne întrebăm: vrem o țară în care legile să fie respectate până în pânzele albe, sau una în care le încălcăm dacă știm că nu ne prinde nimeni? În ce mă privește, spun că aș dori prima variantă. Dar atunci de ce am acceptat Augmentinul luat de cunoștința mea cu încălcarea legii? Ar fi trebuit să mă duc la stomatolog și să obțin rețetă!

Concluzia? Unii spun că un anume grad de corupție este acceptabil, pentru că o societate nu poate funcționa ca un mecanism de ceasornic. Alții spun că dacă vrem „o țară ca afară”, fără corupție, ar trebui să fim noi înșine incoruptibili. Sunt destui cei care spun că există corupție peste tot, în orice țară din lume și că ideea de „corupție zero” este utopică.

Soluția? Să respectăm legile, indiferent cât de greu ni se pare.

Raul Sebastian Baz

Load More Related Articles
Load More By Redactia
  • Analfabetism funcțional în instituțiile prahovene

    Una dintre noțiunile care au intrat recent în dicționarul românilor este aceea de „analfab…
  • Ce votăm (III)

    Una dintre situațiile întâlnite extrem de frecvent în școlile patriei este următoarea. Pro…
  • Ce votăm (II)

    Spuneam acum ceva vreme că o opțiune care mi se pare OK pentru alegerile care se apropie a…
Load More In Opinii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also

Accident pe DN1, la ieșire din stațiunea Sinaia. Două persoane au fost rănite

Centrul INFOTRAFIC din Inspectoratul General al Poliţiei Române informează că circulația r…