Acasa Cultură Interviu cu Luminiţa Dobrescu, prima câştigătoare din România a Cerbului de Aur, Braşov, 1969

Interviu cu Luminiţa Dobrescu, prima câştigătoare din România a Cerbului de Aur, Braşov, 1969

20 min read
0
0
232

La 10 martie 1969, în România, s-a născut o stea: Luminiţa Dobrescu. Prima câştigătoare din România a Cerbului de Aur, Braşov, 1969, cu piesa “Of, inimioară!

Cea de a II-a ediţie a Festivalului Internaţional Cerbul de Aur (1969) avea să reprezinte un prim mare succes pentru România. Cu vocea şi „Inimioara” ei, Luminiţa Dobrescu a făcut senzaţie, cucerind Marele Trofeu. A fost prima cântăreaţă din România câştigătoare a preţiosului trofeu, cu piesa „Of, inimioară”, a compozitorului Edmond Deda. Era o tânără  frumoasă, de 22 de ani, cu ochi negri, mari şi luminoşi ca de caprioară şi o voce de aur.

Peste numai un an, în plină glorie, Luminiţa avea să aleaga drumul străinătăţii cu destinaţia  Berlin, Germania.

Acum, doamna Luminiţa trăieşteîn Italia, la   Stressa, în vestului lacului Maggiore, chiar pe graniţă cu Elveţia. Din când în când mai vine în România, prilej pentru cei din generaţia sa şi pentru gazetari să o abordeze, mai ales că sunt atâtea mistere legate de surprizătoare ei plecare, repet, în plină glorie. Este la fel de veselă, exuberantă, dar şi revoltată, dornică de a se război cu oricine pentru restabilirea adevărului din perioada 1968-1970.

Pe cunoscuta artistă am contactat-o pe internet, adresându-i rugămintea de a-mi acorda un interviu. I-am trimis întrebarile pe e-mail și domnia sa mi-a răspuns prompt, cu amabilitate. Iată ce a ieșit:

– Bună ziua, distinsă doamnă! Vă rog să ne povestiţi, pe scurt, ce s-a întâmplat cu dvs în perioada de glorie, când aţi luat Cerbul de coarne – oarecum rănit – şi aţi fugit cu el peste hotare?

 – Chinuitoare întrebare! Răspunsul îl ştiu, dar vreau să fie confirmat de cei în drept. Anul 1969 a fost prin excelenţă anul vieţii mele, anul care m-a făcut să intru în istoria Festivalului „Cerbul de Aur” şi în istoria Televiziunii Române. Am câştigat pe bune Cerbul pentru că am luat startul în cele “trei minute sacre” de spectacol cu o mare încredere în mine, în posibilitatile mele vocale, în şarmul şi dezinvoltura cu care m-a înzestrat bunul Dumneze. Şi acum, după atâţia ani, cred, fără falsă modestie, că juriul, prezidat de Dick van Bomell, directorul Televiziunii Olandeze, a deliberat corect, după cele două tururi de scrutin, onorându-mă cu Marele Trofeu.

– Au existat însă nişte voci care s-au îndoit de decizia juriului, mulţi afirmând că Margareta Pâslaru ar fi meritat trofeul. Se pare că aceste zvonuri sau intrigile răutăcioase v-au şi determinat să părăsiţi ţara…

– Acesta este un capitol obscur al editiei din 1969. Întrucât îmi permisesem să părăsesc ţara şi să nu mă mai întorc, fosta Securitate a încercat prin toate mijloacele posibile să-mi şteargă urma, să mă denigreze. Au mers pâna-ntr-atât de departe, încât au şters din arhiva TVR recitalul meu din 1970, de la „Cerbul de Aur”, alături de Josephine Baker, din care nu a mai rămas decât banda sonoră, păstrată şi conservată de către Titus Andrei, de la  Radio România. De ce? Răspunsul ar fi că, prin plecarea mea, apoi a  Mihaelei Mihai şi mai tarziu şi a Margaretei Pâslaru, s-au creat nişte „locuri vacante”, pe care câteva dintre „colegele noastre” le-au acaparat. Mai târziu, după studierea dosarelor CNSAS, am înţeles cum am fost manipulată, cum am fost „cântată” de către  unii „buni” colegi de breaslă, care mă vizitau în Berlin şi care, ulterior, informau serviciile secrete. De altfel, securitatea şi mariajul meu nefericit m-au făcut să părăsesc ţara. Am ales această cale pentru că aşa mi-a fost scris. Noi, oamenii, nu ne influenţăm decât în mică măsură, soarta; în opinia mea, totul e programat şi-şi urmează drumul. Eu am părăsit definitiv ţara în anul 1970, după apariţia din recitalul de la „Cerbul de Aur”. Au urmat câteva turnee în străinătate, Festivalul de Muzică Uşoară de la Sopot, unde câştigasem din nou Marele Trofeu, pe care însă nu l-am mai putut aduce în ţară din cauza plecării mele imediate spre Berlinul Occidental, altfel îmi expira viza şi biletul de avion. Dirijorul Gelu Solomonescu, care  mă însoţise, a rămas perplex văzând că renunţ la un trofeu atât de apreciat în Europa acelei vremi. A fost o atitudine împotriva voinţei mele, dar nu aveam de ales. Tocmai pentru că mă respect şi-mi respect principiile, nelăsându-mă coruptă de nimeni, indiferent de ce şi pentru ce. Aşa sunt eu şi aşa voi rămâne, indiferent ce s-ar întâmpla!

– Trecând peste acestă “dragoste” faţă de Țară și de unii conaţionali, cum v-aţi acomodat cu exilul, de una singură? Nu aţi regretat niciodată că aţi părăsit România?

  Am ajuns la Berlin, prin intermediul unei bune cunoştinţe, o mare personalitate a scenei germane, fiica marelui compozitor de operetă Eduard Kunneke, care m-a prezentat celei mai mari case de discuri, unde mi s-a oferit un contract exclusiv. A contat, desigur, şi succesul meu de la Braşov. Am început să înregistrez discuri, să fac turnee, spectacole, să am marea onoare de-a cânta sub bagheta marelui dirijor, interpret şi Big Band Leader, Paul Kuhn. Au urmat şi doua seriale de TV, unde am jucat rolul principal. În  paralel, am început să-mi reactivez vechea mea pasiune pentru pictură pe sticlă şi pe hârtie japoneză. Am avut nenumărate expoziţii, printre care şi una special organizată în memoria victimelor marelui cutremur din 1977, banii din vânzări fiind transmişi sinistraţilor din România. Tot aici mi-am reactivat un hobby: colecţionarea de artă veche, de bijuterii vechi, hobby care s-a transformat, cu timpul, într-o afacere prosperă, alături de soţul meu, domnul Frank Fischer – un colecţionar de artă apreciat în Germania. Ne mândrim cu faptul că deţinem a doua colecţie de fier forjat din lume.

– După Decembrie’89, când România a scăpat de dictatura ceauşistă şi, implicit, de Securitate, mulţi români exilaţi au revenit acasă. Pe dvs. nu v-a tentat acest gând?

– Schimbarea de regim m-a bucurat, fireşte, dar nu m-am reîntors la matcă. Prea mari au fost rănile pricinuite, despre care v-am scris. Apoi, în Germania, aveam o nouă familie, totul îmi mergea de minune. Sunt perfect împăcată de cursul vieţii mele, care mi-a adus mari satisfacţii. După minunea din decembrie ’89, am putut profitat de libertate, venind deseori în ţară pentru a-mi revedea familia şi prietenii. Un semnal încurajator – dar nimic mai mult – am avut din partea noului regim: între anii 1995 şi 1999, când am fost numită consul onorific al României în landurile germane Brandemburg şi Sachsen-Anhelt, în această calitate contribuind la intensificarea schimburilor culturale între cele două landuri şi România. Mi s-a propus, de asemenea, să particip, ca invitat, la Festivalul „Cerbul de Aur”, dar condiţiile erau inacceptabile şi ca atare am renunţat. Apoi am avut solicitări pentru diverse emisiuni TV, interviuri în presa scrisă etc…

– Ați onorat vreuna dintre aceste invitații?

– Da, în 2008, când am fost solicitată de către TVR, să particip la Gala aniversarii a 40 de ani de la înfiinţarea Festivalului „Cerbul de Aur”. Au urmat şi alte emisiuni interesante la diverse posturi TV. De curând am produs un CD, un dublu album, în colaborare cu Fundaţia Radio România, prin Tudor Andrei, care mi-a propus să lucrez cu Orchestra Radio. Am acceptat cu mare plăcere oferta. CD-ul conţine o selecţie de 22 de şlagăre de-ale mele, reorchestrate şi împrospătate, repertoriul ales fiind adresat, mai ales, generaţiei mele. Pentru ceilalţi, mi-am propus să alcătuiesc un repertoriu mixt, cu câteva cover-uri, în parte cântate de mine în străinătate, în patru limbi: română, franceză, italiană şi engleză. Sunt genuri diverse: pop, jazz, rock etc. Divulg doar două piese: Masa Tăcerii, de Alexandru Mandy, şi Gelozia, de Marcel Dragomir, srisă special pentru mine. Orchestraţia este asigurată de Ionel Tudor, Andrei Tudor şi George Natzis. Andrei, prieten apropiat, este un este o personalitate extrem de complexă, un pianist excelent şi un neîntrecut artist al aranjamentelor originale. Cu el am înregistrat piesele Gone too soon (M.Jackson), The Winner Takes lt All ( ABBA) sau WhenI Full In love (Nat King Cole). Pe CD va mai fi şi o piesă în duet cu Cornel Fugaru, care, între timp, a ales nemărginirea. Această revenire muzicală are drept scop readucerea în memorie a cântăreţei Luminiţa Dobrescu, a pieselor ei îndrăgite şi de a readuce în peisajul muzicii uşoare româneşti a acelui segment muzical care  lipseste de  atâta amar de vreme; repertoriul  este bine chibzuit, mult diferit de ceea ce făceam înainte, iar calitatea înregistrarilor este  excelentă şi cred că va plăcea publicului românesc, care, sper, că nu m-a uitat încă. Despre o revenire în ţară, nu ştiu, dar dacă ar fi să fie, doar la Braşov ne-am stabili, domnul Frank, soţul meu, fiind încântat de acest oraş.

– Totuşi, generaţia actuală nu mai pare sensibilă la muzica anilor 70, 80 și nici la CD-urile acelor vremuri…

 Pe undeva, mi se pare şi firesc. Timpul  nu poate fi oprit în loc. Generaţiilor noi de interpreţi trebuie să li se dea posibilitatea de afirmare, ca atare noi, cei mai în vârstă, trebuie să  începem să renunţăm sau să ne reprofilăm. Ce a făcut Mădălina Manole, ploieşteanca dumneavoastră, nu mi se pare o soluţie de ieşire din actualitate, mai ales că, din câte ştiu, ea nu era deloc în afara timpului! Păcat! Cât priveşte producţia de CD-uri, aceasta este o afacere pentru industria de specialitate şi, cu toate că în România nu se poate vorbi de o adevărată industrie a producţiei de CD-uri, totuşi, casele de discuri, deseori, nu pot apela la aceleaşi nume care au deja o carieră în spate, documentată! Acestea au nevoie de nume noi, de un stil de muzică nouă. În plus, publicul tânăr nu poate înţelege întotdeauna muzica noastră, cum nici nouă nu ne place în mod deosebit, muzica de ultima oră! Aşadar, nu este vorba de o problemă subiectivă, ci de una pur obiectivă. Oricum, în România, mulţi interpreţi din vechea generaţie, şi nu numai, aleg să cânte doar la nunţi şi petreceri private, ceea ce, în opinia mea, este dezonorant, dar… adevarat!

– Înainte de a vă mulţumi pentru acest dialog, vă asigur că mulți dintre noi,”tinerii de altădată”, păstrăm încă în rafturile bibliotecii  discurile uzate cu… Of, inimioară!

Ioan Popescu, 

(INTERVIURI)

Load More Related Articles
  • Anunț S.C ROSAL GRUP S.A.

    S.C ROSAL GRUP S.A, cu sediul în București, str. Turturelelor, nr.11 A, Modul 15, sector 3…
  • Anunț S.C ROSAL GRUP S.A.

    S.C ROSAL GRUP S.A, cu sediul în București, str. Turturelelor, nr.11 A, Modul 15, sector 3…
  • Anunț S.C ROSAL GRUP S.A.

    S.C ROSAL GRUP S.A, cu sediul în București, str. Turturelelor, nr.11 A, Modul 15, sector 3…
Load More By Redactia
Load More In Cultură

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also

Anunț S.C ROSAL GRUP S.A.

S.C ROSAL GRUP S.A, cu sediul în București, str. Turturelelor, nr.11 A, Modul 15, sector 3…