Acasa Cultură Să descoperim împreună boemele crâșme și terase din Ferentari

Să descoperim împreună boemele crâșme și terase din Ferentari

28 min read
0
0
196

Sunt ceea ce se numește beţiv de terasă! Pe la 5 – 6 seara pereţii încep să mă apese şi trebuie neapărat să ies la aer, între oameni şi fiinţe. Prin urmare, oriunde m-am mutat în Bucureşti, primul lucru pe care l-am explorat au fost crâşmele şi terasele.

În Ferentari locuiesc din 2009 – minus intervalurile ruşinoase când am rămas fără bani şi m-am mutat înapoi la ţară, pe capul alor mei – dar despre asta pssst, te rog frumos.

La Jeni – strada Baciului, intrarea dinspre Zeţari

Terasa se numeşte de fapt Iordache, dar oamenii îi zic La Jeni, după numele proprietarei. În anii 90, îi spuneau La borşăreasa, pentru că bunica doamnei Jeni vindea cel mai bun borş din zonă, pur şi simplu borşul ăla vrăjea oamenii, care îl beau ca hipnotizaţi în cantităţi industriale. Locul e un vestigiu al capitalismului românesc timpuriu, doamna Jeni fiind prima antreprenoare de pe strada Baciului – care, chiar la începutul anilor 90, şi-a luat inima-n dinţi şi s-a privatizat: a deschis în curtea părintească un butic – care butic s-a transformat ulterior în magazin cu de toate, iar magazinul a devenit în câţiva ani (şi) cârciumioară. Barurile din Ferentari sunt ca maşinile hibrid care merg şi pe benzină, şi pe curent, în cazul doamnei Jeni crâşma e dublată de un magazin alimentar. La ora actuală, barul hibrid al doamnei Jeni e cel mai updatat tehnologic loc al zonei: are xerox, printer, scanner, WiFi gratis, Moneygram, Western Union. Între toate sculele astea tronează ca un ucenic vrăjitor domnul Nae, care lucrează pentru doamna Jeni de peste zece ani – Năică, cum îl alintă doamna: „Năică, iar mi-am prins urechile în afurisitul ăsta de scanner, hai te rog descurcă-mă.“ De ce a fost necesară investiţia în tehnologie? Mi-e mai simplu s-o explic printr-o situaţie de la faţa locului – beam o bere cu nea Viorel, când dintr-un Audi negru coboară un tip spilcuit şi gelat. „Ce faci, bă, băiatule, nu te-am mai văzut demult, hai stai şi tu la o bere”, turuie nea Viorel. „N-am timp, am venit numa’ să scot nişte bani de pe Union.” Omul dispare în încăperea updatată tehnologic, eu comentez apreciativ ce maşină mişto, iar nea Viorel, visător – „Da, avem fete frumoase pe-afară…”

E terasa mea favorită, locul unde seara îmi beau berile – nu o fi ea cea mai spectaculoasă vizual, dar e aerisită şi luminoasă, doamna Jeni n-a înghesuit enşpemii de mese în 30 de metri pătraţi; are şi doi copaci, un gutui şi un prun cu fructe care nu vor, nene, nicicum să cadă. Până în vară, doamna Jeni concura la preţuri cu Iulică, cealaltă terasă de pe Baciului: 3 lei berea rece la sticlă; apoi, a făcut-o 3,5 lei – cu excepţia Neumarkt care a rămas sub pragul psihologic de trei şi. Deci, să se ştie, am trecut pe Neumarkt, nu mai beau Timişoreana. Clientela e oricum mai selectă aici, mai educată şi cu ceva bănuţi pe ea – pe lângă muncitori, vine şi un profesor de istorie pensionar cam ţicnit, iar nea Viorel citeşte literatură; dar, chiar dacă clientela e mai stabilă financiar ca în alte locuri, doamna Jeni dă şi pe caiet, adică pe datorie. Altminteri, doamna are o energie de bombă nucleară, n-o vezi vreodată stând locului – nici măcar în timpul liber, în weekend de pildă îşi ia maşina şi soţul economist şi îi cară după ea în Munţii Carpaţi, unde aleargă sau face trekking.

La Iulică – mijlocul străzii Baciului, vizavi de Școala 134

E cea mai populară terasă de pe Baciului, plină în fiecare seară; chiar şi la amiază sunt măcar 5-6 clienţi, povestind despre fotbal, job sau ce bine a fost în comunism când toată lumea avea casă, serviciu şi o dată pe an mergea în staţiune în concediu. Terasa adună popor nu doar de pe Baciului, ci şi de pe Iacob Andrei. Strada Baciului, se mândresc locuitorii, e cea mai bună zonă din Ferentari încă de la începuturile ei comuniste, când apartamentele erau repartizate cadrelor medii din armată, plutonieri şi maiştri militari. Dar, după ce treci pe strada Iacob Andrei, peisajul se schimbă dramatic, dai doar garsoniere de-alea meschine de 15 metri pătraţi care atrag sărăcia, cu antene parabolice şi balcoane/extensii suspendate care dublează practic spaţiul de locuit. În sfârşit, gurile tuturor au dreptul la o bere rece seara, iar lui nea Iulică Dumnezeu i-a dat gândul bun să-şi transforme magazinul în cârciumă. Preţurile sunt irezistibile – zilele astea de pildă e o promoţie Becks care se duce pe gât la preţul ameţitor de 3 lei sticla rece de 0,5 l; dar nu numai – şi în magazin preţurile sunt foarte bune, gen 0,5 lei Eugenia. Aici n-o să vezi picior de preţ cu fracţii intermediare, gen 1,7 lei; 1,5 da, însă 1,7 – niciodată. „Omul vede 4,8 sticla de ulei, dar îi e ruşine să ia rest în mărunţiş şi zice ţine-l tu, Iulică. Dar a doua oară mai ia de la mine ulei? Nu mai ia“, mi-a detaliat nea Iulică subtilităţile lui de marketing.

Preţurile sunt bune şi pentru că localul n-are angajaţi, ci e o afacere de familie la care pun umărul soţia, fiica şi mama – care, pe lângă că serveşte în magazin, ţine şi contabilitatea. Familia mănâncă o pâine şi de pe copiii de la şcoala 134 care vin să cumpere un pufulete, un chips, o chestie dulce; de fapt, cu ajutorul acestora şi-a făcut nea Iulică primii bani, în 2008, pe vremea când afacerea era un start-up modest constând într-o masă scoasă în faţa casei unde întreprinzătorul vindea chestii dulci pentru elevii ieşiţi în pauze.

Mai departe, se ştie: masa s-a transformat în magazin, iar magazinul în bar. Terasa e cochetă, acoperită de viţă de vie şi adăpostind o colecţie impresionantă de ceasuri de perete. „Întâi le-am cumparat eu că-mi plăceau, apoi clienţii au început să mi le aducă după ce se stricau“, mi-a mărturisit nea Iulică. Pe lângă terasă, locul are şi o încăpere pentru serile geroase de iarnă, când frigul cheamă înăuntru consumatorii de afară; cât timp temperatura nu se face cancer, clienţii preferă să stea pe terasă.

La Băiatu – capăt de linie Zeţari

Aici preţurile sunt un pic mai mari – însă barul funcţionează ca local de sine stătător, nefiind dublat de un magazin alimentar. Locul trăieşte din păcănele, alcool şi evenimente gen botezuri sau nunţi. Spaţiul e generos, împărţit de terasă şi de două încăperi: una mare, căreia Costel îi dă drumul când ia nunţi&botezuri, şi alta mai mică, unde rulează păcănelele şi unde, pe iarnă, se strânge lumea. Berea începe de la 3,8 lei sticla de Bergenbier (de fapt, de la 3,3 lei berea Bucegi – care iese din discuţie, e prea hardcoristă). La Băiatu am dat party-urile ferentariste cu lăutari – primul pe vremea când trăia Băiatu, Dumnezeu să-l ierte că s-a dus repede, la 50 şi ceva de ani – şi al doilea cu Costel, băiatu’ lu’ Băiatu. Aş fi vrut să dau unul şi anul ăsta, dacă tot m-am apucat de treabă, însă Costel s-a dus la muncă în Spania şi fără el nu mă bag, că-s muci la organizare şi tocmit lăutari.

Băiatu a fost prima crâşmă din Ferentari cu care m-am împrietenit, cam prin 2009, dar m-am apropiat târziu de patron. Reţin că m-a luat la el la masă, m-a servit cu un şpriţ de Jidvei şi a început să mă descoasă câţi ani am şi de ce nu-s însurat. I-am zis că nu obişnuiesc, el cum adică nu obişnuiesc şi ca s-o scurtez i-am zis direct că-mi plac tipii. Omul a făcut ochii mari, m-a întrebat dacă vorbesc la mişto – şi apoi, clătinând din cap, „tati, adică pizda se împute pe stradă şi tu umbli după băieţi? Bagă-ţi minţile-n cap“. Era de viaţă Băiatu, te distrai cu el. Aici, comanda se face la masă, peste stradă este o măcelărie, prin urmare mititeii sunt foarte proaspeţi, nu din ăia congelaţi de supermarket. Crâşmele hibride au wc-uri turceşti; la Băiatu baia are vas de toaletă, deci poţi liniştit să vii cu femeia. În plus, e singurul bar care ţine deschis până (mai) târziu, la restul pe la 10 se dă stingerea.

Terasa La Elvis – Prelungirea Ferentari, staţia Vâltoarei (penultima înainte de capăt Zeţari)

E singurul restaurant de pe Prelungire, deschis de un an – doi. Oamenii nu au bani să bată restaurante – sau dacă au, preferă să iasă din cartier când o fac; în schimb, merg shaormeriile şi târâş-grăpiş, autoservirile. Cu toate astea, vineri seara la Elvis e plin, băieţii ies de la serviciu şi vor să se cinstească cu un mititel sau o ceafă. Lângă restaurant, se află măcelăria lui Elvis, deci şi aici localul e dublat de un business care garantează din start că mâncarea e din carne proaspătă. Ca design, locul oscilează indecis între out şi indoor: deşi e amenajat într-un spaţiu închis, pe jos are mochetă de aia verde de plastic care imită iarba. Preţurile sunt ok pentru un restaurant – 4 lei Bergenbier-ul, 2,5 mititeii (care fac toţi banii pentru că sunt The real thing, adică de vită şi oaie), 15 lei pastrama de berbecuţ, 9 lei ciorba de burtă – care, pe lângă mititeii ăia adevăraţi, reprezintă motivul pentru care ajung la Elvis. Asta se întâmplă de regulă duminica la amiază, când stomacul, grav abuzat în noaptea de sâmbătă, plânge după o ciorbă, dacă se poate de burtă.

Altfel, în cursul săptămânii, dacă-mi frige buza după o ciorbă de burtă, merg la autoservirea de la Piaţa Ferentari, unde mă costă 7,5 lei şi e realmente foarte bună, bate la cur multe restaurante; o spun nu doar eu, ci şi cumnatu-miu care e şofer de TIR şi a încercat mai toate restaurantele de pe drumurile naţionale.

Şi aici TV-ul merge pe canale româneşti de muzică pop – practic manelele au dispărut din localurile zonei. De ce? E simplu, pe manele lumea o ia razna; plus că într-o formă sau alta toți vor să-şi selecteze clienţii, iar manelele atrag bagabonţi puşi pe scandal.

La Roxy – Prelungirea Ferentari, staţia Vadu Nou (antepenultima înainte de Zeţari)

Iniţial, locul servea doar la geam – de aici, după Criză, luam la pachet pizza, că era ieftină şi bună. Nu-mi mai amintesc exact cât costa, cam 12 lei. La mahmureală mai luam şi ciorbă, bună şi aia, vreo 4-5 lei pe atunci – şi o haleam la varice, în picioare, la una din cele două mese înalte din stradă. Între timp, locul s-a extins, a deschis un salon în interior, cu mese şi scaune. De fapt, întâi a fost doar pe jumătate deschis, respectiv pentru prietenii patronului şi lumea mai răsărită financiar; pe mine mă primea acolo pentru că mă calificam între cei mai răsăriţi şi că apăream cu tot felul de străini din Vest – iar pe vestici, chiar îmbrăcaţi în gioarse hipioate, ţipă relaxarea şi viaţa bună, pe scurt, miros a bani.

În intervalul ăla indecis, ca să te duci la toaletă trebuia să treci prin printr-o sufragerie unde familia se uita la tv, motiv pentru care, de jenă, mă ţineam pe mine până când nu mai puteam. Între timp, salonul de servire a devenit oficial, extinzându-se şi în fosta sufragerie; ce să mai vorbim, acum arată chiar ca lumea. Berea e scumpuţă, 4 lei paharul – însă probabil e opţiunea patronului care nu vrea să transforme incinta în bar, ci vrea s-o păstreze cum a lăsat-o Dumnezeu, respectiv autoservire. Pizza s-a mai scumpit, s-a dus la 15 lei (18 lei aia premium, cu multă carne) – dar ciorba a rămas ieftină, plecând de la 5 – 6 lei cea de legume.

La Butoaie – intrarea străzii Constantin Pavel, lângă Vadul Nou

„Pe aici nu se trece, aici nu faceți poze”, mi-a zis soția patronului apăsat. Prin urmare, nu avem poze cu barul ăsta hibrid – te trimit însă la filmul Ivanei Mladenovic Soldaţii. Poveste din Ferentari, filmat pe o bucată consistentă chiar la Butoaie. Am băut nişte ani buni aici, îmi plăcea mult locul ăsta trashy şi cald, singurul boschetar-friendly din zonă – era win-win situation, ăia dădeau la mătură şi spălau wc-ul turcesc din curte, iar patronul îi lăsa să stoarcă paharele lăsate de clienţi. Terasa era fabuloasă vara – cu o boltă de viţă de vie întinzându-se pe trei sferturi din curte şi dând spre o magazie îmbrăcată în bârne rustice. La fel se filtrează şi acum lumina printre frunzele de vie, aceeaşi melancolie de spaţiu uitat în timp domină locul, aceleaşi preţuri pentru buzunarele sărace, cu 2,5 cea mai ieftină bere la sticlă – cu diferenţa că după film nu m-am mai simţit bine acolo, oamenii se uitau chiorâş la mine şi mă evitau. Cu toată melancolia, am băgat divorţ.

La Lucică – lângă Butoaie

Barul lui Lucică se află în aceeaşi clădire lungă în care funcţionează şi Butoaiele. Din păcate, în locul ăsta n-am călcat vreodată – fiind mai monogam de felul meu, mă împlântam în Butoaie şi nici că mă mai dădeam scos de acolo. Însă un prieten, mai parcagiu de felul lui, frecventează intensiv locul, iar preţurile, zice el, sunt la fel de prietenoase ca la Butoaie – 2,5 Neumarktul, 3 lei Timişoreana. Localul nu are terasă, însă asta nu-i o problemă pentru clienţi, care scot pur şi simplu scaunele din bar afară pe trotuar şi le pun lângă peretele barului, să nu-i bată soarele în cap. La origini, Butoaie şi Lucică au fost același business – dar când neamurile nu s-au mai înţeles, afacerea s-a rupt în două, Lucică s-a supărat şi şi-a luat jumătatea de casă cu el. Omul are cert simţul banului – a cumpărat clădirea de vizavi şi a deschis în ea un mare magazin cu de toate, la nişte preţuri care umilesc Mega-ul aflat 50 de metri mai încolo.

Un text de Adrian Schiop

Fotografii de Eli Driu

https://www.vice.com/ro/contributor/adrian-schiop

 

 

 

Load More Related Articles
Load More By Redactia
Load More In Cultură

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also

700 de posturi scoase la concurs, din sursă externă, în vederea încadrării ca poliţist de penitenciare

Vă informăm că 41 de unităţi subordonate Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor scot l…