Acasa Politică Tehnocrația între mit și realitate

Tehnocrația între mit și realitate

31 min read
0
0
5

Cuvintele „tehnocrat” și „tehnocrație” sunt foarte des folosite în ultimul timp în discursul public din România. Se pare că ele au fost create în 1919 de către inginerul american W. H. Smith pentru a desemna un mod de organizare a vieții economice inspirat din principiile raționale ale științelor naturii. Audiența acestui curent a fost amplificată apoi de efectele dezastruoase ale marii crize economice din anii ’30. În prezent, guvernele formate din tehnocrați sunt considerate soluții tentante în situații de criză ori atunci când conducătorii politici se dovedesc a fi lași, indeciși sau discreditați.

Subliniind necesitatea organizării științifice și importanța specialiștilor, doctrina tehnocrației reflectă o tendință permanentă a gândirii social-politice. Această tendință este ilustrată de Platon, care și-a imaginat un stat ideal, condus de filozofi, de Saint-Simon, care a descris amănunțit o societate perfectă, condusă de savanți, precum și de clasicii marxism-leninismului (Marx, Engels, Lenin), care și-au propus nici mai mult și nici mai puțin decât să creeze științific o nouă umanitate.

Explicația acestei tendințe constante rezidă în faptul că doctrina tehnocrației se bazează pe cultul eficacității, care reflectă dorința eternă a omului de a obține rezultate cât mai mari cu eforturi cât mai mici. Această atitudine, însoțită cel mai adesea de reticențe cu privire la autoritățile politice tradiționale, implică o mare încredere în posibilitatea rezolvării raționale a problemelor sociale. Ea conduce frecvent, dar nu neapărat, la ideea remiterii către tehnicieni a deciziilor referitoare la treburile publice.

O parte din atractivitatea doctrinei tehnocrației provine din faptul că termenul este elastic. Conform dicționarelor, tehnocrația este un sistem de guvernare în care cei care decid sunt tehnicienii, în special oamenii de știință și experții în diverse domenii. Această definiție ridică însă o serie de probleme: eticheta „tehnocrat” se aplică oricărui expert implicat în administrare sau doar unuia aflat în afara politicii?; cât de mulți tehnocrați trebuie să existe într-un guvern și ce poziții trebuie să ocupe aceștia pentru ca guvernul să poată fi numit „tehnocratic”?; un asemenea guvern operează în cadrul sistemului politic existent ori îl înlocuiește?; pentru cât timp?; poate un tehnocrat să devină politician și invers? Răspunsurile la aceste întrebări sunt, de obicei, ambigue și fluctuante.

În plus, având conotații apropiate de cele ale unor termeni ca „teocrație” (guvernarea de către divinitate sau reprezentanții săi), „autocrație” (guvernarea de către o singură persoană) și „birocrație” (guvernarea prin persoane specializate, de regulă, plasate într-o structură ierarhică și dispunând de atribuții, responsabilități și proceduri strict definite), tehnocrația îi tentează pe toți cei care sunt exasperați de „ineficiența” democrației (guvernarea de către popor).

Societățile politice zise „occidentale” – adică, în realitate, societățile industriale de tip capitalist, în care sursa finală de legitimitate politică este rezultatul alegerilor – se află în prezent într-o situație echivocă. Pe de o parte, aceste societăți pretind că se guvernează prin diverse forme de democrație reprezentativă, care implică un anumit control al orientărilor vieții publice de către cetățeni sau cel puțin de către reprezentanții lor. Pe de altă parte, diverse aspecte ale funcționării societăților occidentale tind să se abată considerabil de la acest model. Unul din factorii care determină aceste derapaje este existența unor situații în care cele care domină sunt forțele economice (în special industriale și financiare), care beneficiază, astfel, de posibilitatea de a influența autoritățile conform propriilor lor interese. Existența puterii economice private, situate în punctele sensibile ale activității naționale, constituie, deci, un obstacol serios în calea aplicării principiilor unei guvernări democratice.

O altă trăsătură a societăților occidentale contemporane – nu fără legătură cu cea precedentă – ține de acțiunea exercitată asupra sferei politicii de către tehnicieni nesupuși răspunderii politice. Un exemplu în acest sens este cel al conducătorilor băncilor centrale, care, în prezent, se bucură, de regulă, de independență legală față de guvern. Alt exemplu este cel al judecătorilor, ale căror sentințe determină schimbarea din funcție a demnitarilor, invalidarea alegerilor, majorarea unor cheltuieli publice ș.a.m.d. În cazurile de acest gen, bazându-se pe competențe care nu sunt întotdeauna în afară de orice discuție și ghidați de ceea ce consideră a fi interesul general sau de interesele particulare ale unor categorii sociale sau sectoare economice, specialiștii ajung să-și impună concepțiile și deciziile reprezentanților aleși. Astfel, oamenii politici devin, în anumite situații, simpli executanți ai voinței tehnicienilor. Cu alte cuvinte, funcționarea efectivă a sistemului politic democratic comportă transferarea unor decizii în mâinile tehnicienilor, care dobândesc, astfel, puteri proprii; aceste puteri îi fac independenți atât față de guvernanți, cât și față de public. Se poate spune, deci, că cei care guvernează sunt, până la urmă, nu conducătorii aleși de popor, ci aceste „eminențe cenușii”.

În fine, în sistemele politice democratice, chiar și guvernele majoritare, formate de un singur partid, de o coaliție de câteva partide sau de doar două partide (cazul SUA), adoptă greu anumite decizii complicate, cum ar fi cele referitoare la efectuarea unor operațiuni militare, schimbarea regulilor electorale, reducerea unor cheltuieli publice etc. De aceea, guvernele creează adesea agenții specializate pentru a rezolva probleme de acest gen (sănătate, educație, mediu etc.), pe care le încadrează cu experți, care dobândesc, astfel, prestigiu și putere.

Cu toate acestea, în prezent, în țările cu sistem politic de tipul democrațiilor occidentale, guvernele formate total sau parțial după criteriul tehnocratic constituie excepții: Ungaria (2009-2010), Republica Cehă (2009-2010), Italia (2011-2103), Grecia (2011-2012), România (2015-). După cum am menționat, formula este adoptată în circumstanțe speciale, iar aceste guverne de tehnocrați sunt numite pentru o perioadă de timp limitată și cu un mandat specific. Astfel, actualul guvern de tehnocrați din România declară că principalul său obiectiv este organizarea alegerilor programate în cursul anului 20161.

Tehnocrația a fost unul din miturile comuniste: conform clasicilor marxism-leninismului, după cucerirea puterii de către proletariat, guvernarea va fi lăsată în sarcina administratorilor2. Deși această previziune nu s-a confirmat nicicând, comunismul real a arătat că tehnocrația și totalitarismul sunt strâns legate. Atunci când puterea politică nu poate fi contestată public, alegerile sunt irelevante, iar o anumită calificare – efectivă sau formală – poate oferi un avantaj indivizilor dornici de ascensiune în structurile de putere. În România, conducătorii comuniști au avut puțină școală3. După ce au ajuns la putere, mulți dintre ei au devenit însă „specialiști”, „ingineri”, „academicieni”, „savanți de renume mondial” (caz celebru prin enormitatea lui) etc.

După cum arată profesorul L. Boia în lucrarea citată, „din colecția de mituri reunite în mitologia comunistă, nici unul nu a beneficiat de un prestigiu mai mare ca mitul inginerului. El a concentrat imaginea ideală a omului nou, a omului nou în genere, căci acesta trebuia să fie și intelectual”4. Explicația rezidă, în primul rând, în faptul că meseria de inginer se prezenta ca o formație profesională care unește munca fizică și munca intelectuală, trăsătură definitorie a omului nou. În al doilea rând, importanța inginerului era impusă de programul de construire a comunismului, conceput ca demers strict științific și aflat în miezul dur al mitologiei comuniste5.

Privit retrospectiv, experimentul comunist învederează cât se poate de clar că tehnocrația nesupusă controlului politic al societății sau al reprezentanților săi aleși nu constituie o garanție că ideile și deciziile sunt bune. Dovezi convingătoare în acest sens sunt construcțiile gigantice din unele țări comuniste – de la canalul Marea Albă – Marea Baltică în URSS, la amenajarea bazinului Fluviului Galben (Huanhe) în China și canalul Dunăre – Marea Neagră în România. Realizate de regimurile comuniste respective cu uriașe consumuri de resurse materiale și cu imense sacrificii de vieți omenești, aceste lucrări faraonice s-au dovedit adesea inutile sau ineficiente din punct de vedere economic și dezastruoase din punct de vedere ecologic. Însă, deoarece, până la căderea comunismului, conducerile partidelor și statelor comuniste nu puteau fi trase la răspundere, vina a fost aruncată în multe cazuri asupra tehnicienilor, care au fost acuzați de sabotaj și condamnați la moarte sau ani grei de închisoare6.

Comuniștii nu au fost singurii care au crezut în tehnocrație. În statele nefuncționale, militarii care justifică o lovitură de stat folosesc adesea un limbaj tehnocratic pentru a arăta că nu depind de partide și că urmăresc exclusiv interesul național. De asemenea, juntele militare includ frecvent în guvern tehnocrați civili sau lasă puterea în mâna acestora din urmă atunci când sunt date jos. Rezultatul este, de obicei, un hibrid tehnocrato-militar, în care experții civili dețin portofoliile economice și sociale, iar militarii, ministerul apărării și cel de interne. Acest model se regăsește, de exemplu, în regimul actual din Egipt.

Cel mai performant caz de tehnocrație este, probabil, Singapore: componentele politice și tehnice ale sistemului guvernamental par a fi fuzionat aici complet. Pe locul doi prin prisma performanțelor economico-sociale se situează fosta colonie britanică Hong Kong (retrocedată în 1997 guvernului de la Beijing). În fine, guvernul format de Partidul Revoluționar Instituțional (PRI) din Mexic – numit de laureatul Premiului Nobel Mario Vargas Llosa „partidul dictatorial perfect” – a evoluat de la generali-revoluționari la politicieni-juriști și, în cele din urmă, la economiști-tehnocrați, însă cu mai puțin succes decât cazurile sud-est asiatice amintite.

De fapt, chiar și un guvern format în întregime din tehnocrați se află sub o puternică influență politică. În țările cu democrații viciate sau cu regimuri hibride există puternice grupuri de influență și numeroase conflicte și tensiuni, iar tehnocrații trebuie să se preocupe, la fel ca politicienii, de majoritățile transpartinice și de intrigile din interiorul adunărilor alese, atâtea și așa cum există acestea. Ei se confruntă, de asemenea, cu poporul, confruntare care poate fi uneori foarte dură, mai ales atunci când populația este divizată etnic, religios, geografic etc. ori consideră că tehnocrații din guvern sunt părtinitori în împărțirea foloaselor și sacrificiilor. În acest context, este interesant de amintit cazul unor economiști celebri la nivel mondial – unii dintre ei laureați ai Premiului Nobel și cu realizări academice excepționale –, care s-au ocupat de problemele dezvoltării economice și au recomandat o serie de reforme și de ajustări fiscale unor țări care se confruntă cu criza datoriilor externe. Însă decizia de a reduce anumite cheltuieli publice sau de a crește unele impozite și taxe necesită nu numai știință, ci și un acut simț politic. Or, puțini tehnocrați au așa ceva; iar suplinirea acestui talent prin învățare poate fi un proces îndelungat, costisitor și uneori fatal din punct de vedere politic.

Cazul statelor nefuncționale arată că, pentru a depăși obstacolele de acest gen, șeful unui guvern de tehnocrați trebuie să aibă anumite calități personale care să-i permită să adopte sau să determine decizii importante chiar și fără a avea un mandat electoral formal. Un factor de natură să favorizeze acest lucru este existența unei constrângeri externe, conștientizată pe scară largă de populație și acceptată de unele forțe politice. O asemenea constrângere poate proveni, de exemplu, din obiectivul aderării la o organizație internațională: unele țări foste comuniste au apelat la guverne tehnocratice pentru a realiza reformele necesare pentru îndeplinirea criteriilor de aderare la UE. Un rol similar pot avea condițiile unui acord cu FMI încheiat pentru a depăși pericolul încetării plăților externe. În absența unor asemenea „ancore”, forțele politice interne – de obicei, un monarh, un președinte sau un parlament populist – pot demite un guvern tehnocratic devenit incomod.

Concluzia care se desprinde din cele arătate este că intervenția tehnicienilor nu duce, contrar afirmațiilor superficiale, la excluderea politicii din treburile publice. Dorința de a anula politica prin tehnică, voința de a „depolitiza” marile probleme ale vieții naționale sunt teme care se bucură în prezent de o mare audiență în toată lumea. Or, atât timp cât nu toate clivajele sociale și culturale care dezbină oamenii au fost eliminate, înlocuirea guvernării oamenilor cu administrarea bunurilor nu este posibilă. Transformarea guvernării în administrare este, deci, utopică. În ceea ce privește pretenția autorităților de a fi realizat această schimbare, ea constituie, de fapt, o simplă tactică de guvernare. În realitate, consolidarea puterii tehnocraților are ca rezultat final acordarea puterii de a face politica țării unor tehnicieni care nu răspund în fața cetățenilor. Menținută în mod nominal, autoritatea atribuită personalului politic este golită parțial de conținut. Iar acesta este deja cazul, în mare măsură, în mai multe domenii, printre care politica economică.

Un aspect care sporește complexitatea problemei este faptul că intervenția tehnicienilor nu este rea în sine. Această intervenție suscită, în anumite împrejurări, un efort de raționalizare și o preocupare sporită cu privire la randament. Or, aceștia sunt factori de ameliorare a gospodăririi treburilor publice: la urma urmelor, recrutarea funcționarilor printr-un concurs imparțial este preferabilă ocupării posturilor prin pile, cunoștințe și relații. Pregătirea tehnică oferă celui care o are și vrea să o folosească o anumită bază pentru organizarea rezistenței față de revendicările unilaterale ale grupurilor de presiune și față de isteriile colective. În definitiv, această manieră de abordare a problemelor, inseparabilă de dezvoltarea științifică din epoca actuală, se înscrie într-o tendință mai amplă, care încearcă să așeze viața socială într-o direcție compatibilă cu nevoile omului. Prin această prismă, raționamentul tehnic – factor de obiectivitate și imparțialitate – este indispensabil, chiar dacă nu întotdeauna, nu atât pentru alegerea obiectivelor (rolul ideologiei), cât pentru calculul costurilor și beneficiilor, precum și pentru ierarhizarea priorităților care determină devenirea socială.

Aspectul contestabil al acestei mișcări versus ideea democratică nu este, deci, căutarea eficacității, ci absența sau insuficiența controlului asupra operațiunilor efectuat de către reprezentanții aleși. Acest lucru este valabil în special pentru planificare, care, în lumea comunistă, a constituit principalul instrument de reglare a economiei și care este considerată și în prezent de unii economiști drept un mijloc adecvat de reconciliere a eficacității și moralei în viața economică.

Evoluția actuală prezintă și un alt avantaj: tendința de a cere o anumită calificare tehnică pentru ocuparea funcțiilor de conducere reduce importanța privilegiilor din naștere sau de avere, a dosarului, relațiilor etc. Cu certitudine, sistemele sociale contemporane împiedică și deturnează adesea această transformare prin limitarea severă a accesului unor largi pături sociale la educație, permițând, în plus, categoriilor favorizate să se folosească de serviciile unor oameni capabili, ceea ce adâncește, uneori împotriva dorinței celor în cauză, inegalitățile. Se poate totuși spera că pe măsură ce un număr tot mai mare de cetățeni dobândesc o anumită calificare tehnico-științifică, puterea banilor, a pilelor, relațiilor etc. se diminuează.

SILVIU CERNAprof. univ. dr. Universitatea de Vest din Timișoara, fost membru CA la BNR, 1992-2009

1http://gov.ro/fisiere/pagini_fisiere/Programul-de-guvernare-al-Guvernului_Romaniei-Prim-ministru-Dacian-Ciolos(Monitorul_Oficial).pdf.

2Un inventar al miturilor comunismului se găsește în lucrarea lui L. Boia, Mitologia științifică a comunismului, Humanitas, Buc., 2011, p. 42-44.

3Ungureanu L., Apostolii lui Stalin. Câtă școală aveau comuniștii?, http://adevarul.ro/cultura/istorie/apostolii-stalin-cata-scoala-aveau-comunistii-1_55956be8cfbe376e35cde348/index.html.

4Boia L., op. cit., p. 148.

5Ad idem p. 148-151.

6V., de ex., Hossu-Longin V., Canalul morții, Editura Fundația Academia Civică, 2013.

Load More Related Articles
Load More By Redactia
Load More In Politică

Lasă un răspuns

Check Also

Opt persoane au fost transportate la spital în urma accidentului de pe DN 1B

Opt persoane au fost transportate la spital în urma accidentului produs, duminică, pe DN 1…